Şedinţa Camerei Deputaţilor din 12 octombrie 2011
Intervenţie consemnată conform materialului depus la secretariatul de sedinţă
"Experienţa românească - soluţie pentru criza datoriilor suverane" Când preşedintele ţării a folosit pentru prima dată - culmea este că şi printre primii în Europa - sintagma "criza datoriilor suverane", mulţi analişti s-au întrebat dacă nu cumva este o nouă diversiune cotrocenistă menită să abată atenţia de la problemele economico-financiare interne cu care se confrunta România. Timpul trecut de atunci dovedeşte că măcar de această dată ni s-a spus din timp adevărul cu privire la ce li se poate întâmpla şi românilor dacă nu se iau la timp măsurile necesare îmbunătăţirii situaţiei datoriilor de stat din zona euro. Numai că, în ultimele luni de zile, lucrurile s-au inflamat destul de rău. Amânarea adoptării unor soluţii clare ne-au adus în situaţia în care să discutăm despre scenarii în care zona euro se va sparge, ori despre cele în care întregul sistem bancar este pus la pământ. Criza datoriilor de stat din zona euro a devenit "sistemică" şi Europa trebuie să acţioneze la unison pentru a evita un dezastru, a declarat în 11.10.2011 preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE), Jean-Claude Trichet, adăugând că economia reală a devenit vulnerabilă la riscuri tot mai grave, odată cu intrarea băncilor europene într-o zonă periculoasă şi că "nu mai este timp de pierdut" în privinţa luării unei decizii clare privitoare la recapitalizarea sectorului bancar european. Este de urmărit în acest sens ce plan de recapitalizare a băncilor europene şi de soluţionare a crizei vor reuşi să prezinte cancelarul german şi preşedintele francez până la summitul G20 de la Cannes din luna noiembrie 2011, aşa cum s-au angajat, dar mai ales ce costuri va implica şi cine va trebui să le suporte în final. De-a lungul timpului, pretutindeni în lume colaborarea bănci-guvern a funcţionat astfel: băncile au cumpărat promisiunile de plată ale statelor, şi când lucrurile ajung să meargă rău pentru bănci, guvernele se angajează să plătească. Guvernele fac astfel rost de bani pentru a plăti promisiunile electorale, băncile îşi asigură profitul sau, în cazul cel mai rău, supravieţuirea. Datoriile făcute cu nesăbuinţă de guverne trebuie plătite de alţii, dar banii trebuie să ajungă înapoi la cei care i-au dat cu împrumut, în principal bănci. Dacă băncile nu îşi mai primesc banii, întregul sistem ameninţă să ajungă în colaps. Puţin probabil însă să se ajungă la acest final, atâta timp cât se poate aplica din nou "soluţia salvatoare extremă": - recapitalizarea băncilor din bani publici. Numai că de această dată, statele din zona euro s-ar putea folosi şi de "experienţa" românească în domeniu, cea în legătură cu împrumutul luat de la FMI şi BM şi din care peste jumătate se spune că s-a folosit pentru recapitalizarea băncilor comerciale din România în vederea relansării creditării pentru investiţii. Sunt convins că rezultatele ar fi cu totul altele decât cele de la noi, atât în teorie, dar mai ales în practică, deşi costurile ar fi suportate tot de contribuabilul de rând din ţările respective. |
