Priveam aseară pe comandantul suprem al Forţelor Armate ale României când a făcut anunţul cu privire la decizia CSAŢ în privinţa implicării României în conflictul din Libia şi aveam impresia că vedeam un om scăpat de la ospiciu. Pentru că ce altă părere poţi să ai despre cineva care, atunci când face un anunţ de o asemenea importanţă, o face printre hăhăieli şi zâmbete ironice? Aşa a văzut el că s-au comportat Obama, Sarkozi, Merkel sau premierul Marii Britanii, când au anunţat poziţia statelor pe care le conduc? Las la o parte faptul că ne-am făcut încă o dată de râs, neavând atâtea zile o opţiune oficială clară - parcă eram pe vremea lui Iliescu, căruia i-au trebuit 3 zile până să facă o declaraţie când cu puciul de la Moscova -, dar nu pot să nu observ că încă o dată am dovedit că suntem varză la capitolul politică externă, trebuind a fi împinşi de la spate pentru a ne hotârî cum să procedăm. Ca să nu mai spunem că a făcut referire la Rezoluţia 1970 a Consiliului de Securitate al ONU, când de fapt este cea cu numărul 1973!
Şi a mai reieşit ceva destul de grav din ce ne-a comunicat El Comandante: cum că n-am avea imediat la dispoziţie fondurile necesare implementării în practică a deciziei CSAŢ. Pentru că a spus clar şi răspicat că guvernul trebuie să facă rost de bani pentru aceasta. Dar de, e cam greu să decizi să tai de pe lista de investiţii a doamnei Udrea vreun patinoar sau telegondolă, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu